In 2004, dupa ce tocmai terminasem facultatea, am facut bagajul si am plecat spre muntii Tien-Shan, avand ca tinta sa urc pe varful Khan Tengri. Cateva reviste in care vazusem fotografia muntelui, o harta cu o vedere de ansamblu a zonei, un documentar si cateva povesti ale celor care mai fusesera mi-au aprins imaginatia si m-au motivat. Varful avea reputatia unuia salbatic, abrupt, cu temperaturi foarte scazute si vanturi puternice. Nu mai fusesem la o altitudine asa de mare (are 7000m), nu stiam cum ma comport fiziologic acolo, dar eram dispus sa incerc. Pe traseul pentru care optasem era si un varf secundar care avea un pic peste 6000m. M-am gandit ca macar pana acolo o sa ajung, asta o sa insemne oricum un traseu frumos, abrupt, munca, solicitare, pe scurt, satisfactii. Mai departe voi vedea. Motivat eram, chiar foarte motivat. Pe de alta parte nu aveam asteptari. Imi permiteam sa am sau sa nu am succes. In sensul ca imi dadeam voie sa am o experienta, si nu musai o finalitate. Cu ceva noroc, pe munte mereu ajuta ceva noroc, in ciuda unei echipe care s-a destramat incet, dar sigur, a frigului si a altitudinii, dupa 25 de zile eram inapoi acasa, inca nevenindu-mi sa cred ca tocmai statusem pe varful lui Khan Tengri.
